Povestea mea . . .

Toată viața am luptat pentru lucrurile în care am crezut. Și eu, mai presus de orice, cred în oameni, cred în români.

Încă de mic mi-am dorit să ajung medic veterinar și, în consecință, toată formarea mea s-a dezvoltat în jurul acestui obiectiv. Am urmat facultatea de medicină veterinară de la Cluj-Napoca, unde am ocupat o serie de funcții importante în organizațiile de studenți. A fost perioada în care am descoperit că pot vorbi în public, că transmit încredere, că oamenii mă urmează.

În 1999 am reprezentat prima asociație non-guvernamentală care a prezentat potențialul studenților din România in fața oamenilor de afaceri din agribusiness. Acolo l-am cunoscut pe Liviu Pantă ( care va deveni în timp prietenul meu ) și am ținut legatură pe perioada facultății. În 2003, m-a chemat la un interviu, pe care, din lipsa de experiență, l-am ratat complet. Atunci am înțeles că aroganța și inteligența nu au nimic în comun.

Înainte de ultimul an de facultate am mers în Germania și am lucrat într-o fermă pe perioada verii. În acel moment am înțeles că nu îmi doresc să lucrez într-o fermă și că perioada de ”găsire a mea” nici măcar nu începuse. A urmat o perioadă dificilă din punct de vedere emoțional, perioadă dominată de întrebarea : Eu ce voi face în viață ?

Finalul facultății a reprezentat un punct extrem de important : mi-am cunoscut viitoarea soție și am decis să mă înscriu la doctorat. Am plecat la Lyon, unde m-am lovit de imaginea românilor în Franța. Nu am găsit cazare decât într-un cartier de imigranți și, în fiecare zi, plecam la 5 de acasă pentru a ajunge la 9 la facultate. În perioada respectivă, în Franța se sărbătorea aderarea unor țări la UE, Romania fiind în acel moment refuzată. În plină perioadă de organizare a festivităților, am mers la Președintele Casei Europei din Lyon, i-am povestit că avem o țără frumoasă, cu potențial și l-am rugat să ne permită să participam și noi la eveniment. A fost de acord și ne-a susținut inclusiv financiar. Am pregătit materiale, am gătit mâncare tradițională și, în ziua evenimentului, am urcat pe scenă și le-am povestit oamenilor despre România. Am primit două oferte de job în Franța, dar am decis să revin acasă, în țara mea. A fost momentul în care mi-am dat seama că nici doctoratul nu era ceea ce îmi doream, dar am înțeles și cât de legat sunt de România.

În vara anului 2004, prietenul meu Liviu m-a sunat și mi-a transmis că am două ore la dispoziție să ajung la Oradea, la un interviu. Nici măcar nu aveam carnet. Am dat interviul si m-am angajat în echipa lui. Firma a investit în mine, am avut rezultate foarte bune și am ajuns în diverse funcții  inlcusiv director produs  pe Europa de Est.

Ulterior mi s-a propus poziția de director de vânzări în Cargill Nutriție Animală și mai apoi poziția de director comercial pentru birourile din Romania. Am început un proces amplu de reconstrucție a echipei și, în doar 3 ani, rezultatele au început să apară.

Însă, încă nu eram pe deplin mulțumit : familia mea era în Cluj, iar eu departe de ei și, în același timp, îmi doream să lucrez pentru o companie antreprenorială românească. La scurt timp după ce mi-am propus acest lucru, am primit oferta de a prelua frâiele uneia dintre cele mai mari companii din antreprenoriatul românesc.

Astăzi, alături de niște oameni extraordinari, conduc poate cel mai mare dealership de camioane din România și fac ce am făcut toată viața : construiesc echipe. De ce ? Deoarece, mai mult decât orice, consider că succesul unei companii depinde, decisiv, de oameni.

(Visited 1.801 times, 1 visits today)