Când am învățat să abandonăm ?   

 

Era duminică seara, și lucram la un eseu pe terasa casei. Un apus de seară la țară însoțit de mireasma fânului ce s-a înălțat după o ropoteală de vară este mai mult decât o sursă de inspirație. Tabloul era completat de gașca de haiduci ce se jucau de-a v-ați ascunselea sau piua. Îi auzeam numărând și chicotind prin spatele meu, pe sub masă sau printre copacii din grădină. Eram absorbit de lucrare și în același timp eram atent la joaca lor din perspectiva supraveghetorului. Încercam să închei o frază din text și priveam lung către curte. Îl văd pe cel mai mic dintre copii, 5 anișori proaspăt împliniți, cum o zbughește în viteză, cel puțin asta era percepția lui, către locul de piuă. Distanța dintre el și cel cu mija era destul de mare, în defavoarea celui mic, ca să nu mai pun la socoteală și diferența de vreo 6 ani. Pentru el nu conta. Deși înfrângerea era evidentă nu s-a oprit nici o secundă, nu a abandonat. Doar când a avut confirmarea că a ajuns târziu a realizat că jocul s-a terminat, și a pierdut. Și a zâmbit. Și a luat-o de la capăt.

Undeva pe drum ne pierdem dorința, ne pierdem voința și încrederea. Am fost impresionat să văd un pici de 5 ani care nu a renunțat deși jocul era evident pierdut. În orice moment, pe fiecare metru parcurs putea abandona făcând presupunerea corectă ca va pierde. De ce nu a făcut-o ? Pentru că i se părea normal să continue, să alerge.  Pentru că undeva în naivitatea și puritatea lui era convins că are o șansă. Adultul din mine, era atât de orb, încât nu a văzut acea șansă, oricât de infimă, de insesizabilă.

Am învățat ceva de la haiducul meu de 5 ani. Să cred, să lupt, să mă opresc doar după ce gongul sună. Îți mulțumesc Matei.

(Visited 185 times, 1 visits today)