Pseudocapitolul 1 – Transformarea

Puțină lume a ascultat și povestea lupului. Da, a lupului din Capra cu Trei Iezi. Cu toții știm că atunci când capra spune povestea, lupul este de vină. Și evident, o altă variantă cu greu putem accepta. Dacă ar fi să echivalăm aceste două persoanje cu antreprenoriatul respectiv, corporatistul sau mulținaționala, cine ar fi cine? Retorică întrebarea, nu-i așa? Haideți să privim acum dintr-o perspectivă evolutivă. Omidă și fluture. Cine este omida ? Cine este futurele ?

Evoluția și dezvoltarea mea are la bază valori care ar trebui să fie comune, fie că vorbim de antreprenoriat fie că vorbim de multinațională. Experiența acumulată în corporații m-a ajutat și continuă să o facă în organizația antreprenorială din care fac parte azi. Gândurile așternute aici au rolul de a ghida, emoțional în primul rând, pe oricine trece printr-o fază de tranziție, indiferent din ce direcție: către sau dinspre multinațională.

Una dintre etapele cele mai intense ale evoluției unei organizații este transfomarea. Și aici mă refer bineînțeles la trecerea de la antreprenoriat la corporație (dacă ar fi invers, atunci ar fi o problemă . . . gravă). Este un proces interesant în primul rând prin felul în care este internalizat de către oamenii din cadrul organizației. Trecerea de la antreprenoriat la corporație poate fi comparată cu trecerea din liga națională în liga campionilor. Problema este că mulți dintre oameni o percep total diferit: o corabie, care a stat până acum în port, liniștită, cu mici valuri ici și colo, și acum brusc trebuie să navigheze în larg, și nu oricum ci prin mijlocul unei furtuni. De unde vine această prăspatie ? Comunicarea, identitatea, încrederea, experiența sunt acolo și ar trebui să ajute. Totuși, parcă teama este mai mare. Bine, și atunci de ce ne este frică?

Unii ar zice: Costul este prea mare! Frica de a pierde bani din profitul de până acum este copleșitoare. Și dacă acei bani s-ar reîntoarce (cu siguranță se vor regăsi în cifrele viitoare), poate nu vor mai apuca să se bucure de ei. O altă teamă este legată de dispensabilitate. Planul de succesiune este perceput ca plan de înlocuire, și accelerează erodarea încrederii în sine, deja fragilă.

O etapă foarte interesantă este despărțirea de vedetele echipei. Pentru că ele, vedetele, talentele, nu au nevoie de antrenament, sau de muncă în plus chiar dacă jucăm în Liga Campionilor. Și atunci când li se cere acest lucru, începe șantajul emoțional. Și dacă îi lăsăm să plece “Noi pe cine mai avem în echipă?” . Această teamă a despărțirii la care se adaugă dorința iluzorie de a câștiga are un final iminent: stagnarea (îl poți numi și eșec – eu de altfel așa l-aș defini).

Ideea construcției trebuie internalizată de la bun început, a antrenamentelor grele, lungi și dureroase și chiar a abandonului în cazul unor colegi de echipă. Abia atunci atingerea țintei va deveni ea iminentă.

Voi continua . . .

(Visited 386 times, 1 visits today)